Apusenii - munții cu inima de gheață

Aș începe acest mesaj cu speranța că mă veți scuza că plictisesc publicul vizitator cu povești povestite deja prin bucătăria happy-oată ;;) , dar nu m-am putut abține. Trăim cu toții niște momente dificile, tăieri de salarii, concedieri, accidente rutiere, hoții cu frunze, hoții fără perdea, copii morți cât se poate de stupid, hăhăieli prezidențiale, adulți cu scuze penibile și mulți privitori experimentați, cu brațele încrucișate privind telenovela cinică a vieții de român. De aceea, din când în când, mai aplicăm politica struțului și ne rupem de lumea nebună care ne înconjoară, căutând faimoasa bulă de oxigen pur.

În urmă cu ceva timp, la sfârșitul primăverii, începutul verii, noi am găsit acea bulă în dragii noștri Apuseni. N-am mai fost pe acolo de vreo 2 ani, cine vrea să afle mai exact de când n-am mai fost pe acolo poate să caute mesajele cu eticheta Arieșeni. Am urmat de data aceasta ruta mai lungă, trecând prin Brad,  pe la gorunul faimos, trecând razant pe la Roșia Montană (deprimant moment, aș cita un fragment găsit aiurea pe net - "un episod foarte trist pentru Țara Moților, pentru Ardeal, pentru România și și mai larg, pentru civilizație - este doar o reflexie a unui fenomen național de îmbogățire sălbatică a unui grup de mafioți"),  traversând Câmpeniul, și oprindu-ne la Vârtop, aproape de pârtie. Am ajuns foarte deprimată acolo, peisajul a fost un coșmar, apa curgătoare ce însoțește șoseaua fiind o veritabilă groapă de gunoi. Părcă natura sălbatică era împodobită să celebreze civilizația printr-o parodie macabră. Mă doare sufletul și acum când mă gândesc cum arăta cursul apei Arieșului. Mă revoltă chiar și acum. Sunt curioasă dacă "Let's do it Romania" va acționa și pe acolo. Cică unii dintre oamenii mici din regiunea aia au făcut groapă de gunoi pe cursul apei, iar când plouă apa se "umflă" și duce la vale tot ce este aruncat ...  Cică se va remedia situația, ceea ce sper din toată inima (mea verde).

Ar mai fi de povestit că oamenii locului au rămas la fel de primitori, dar sărăcia îi îneacă și pe ei. Turismul nu mai merge... și doamne! oare cine ar dori să-și petreacă concediul/vacanța/week-endul înconjurat de gunoaie?! Și parcă au ajuns puțin cam lacomi, au început să cam tragă pielea după turist. E de înțeles, turistul e singurul lor venit. Pe lângă ajutorul social. (Aici am fost rea, știu!)

Deci ați prin ideea, drumul e înfiorător. Nu am fost fidele gazdelor noastre de altădată (nu ne-am mai înțeles în unele negocieri, și zău, îmi pare rău!, fiindcă am pierdut  ghidul bun cu idei trăznite). Așa că, dacă n-am schimbat munții, am schimbat locația. Ne-am oprit la Vârtop, la hotel Cristalin, fiindcă mi-a plăcut cum arăta în prezentarea lui pe net. Și rezervarea am făcut-o tot pe net, totul a fost ok, camere curate, băi proprii, prosoape, săpunuri alea-alea. Doar uscătoare de păr n-aveau în camere, dar îți dădeau de la recepție.

Am fost întâmpinați (și) de Bruno. Ne-a zâmbit larg:

Apoi am făcut cunoștință:

Un mioritic pur sânge. Bruno era tătic. Ia:

Dacă ne apropiam prea tare de căței, Bruno ne "zâmbea". Am preferat să nu ne mai zâmbească. În rest, era pâinea lui Dumnezeu, un uriaș blând, care se fâțâia cu grație printre turiști. Am luat rapid prânzul (delicios!) și am plecat în drumeție.

Ne-am ales ca prim traseu ghețarul de la Scărișoara. Am luat un rucsac mic în spinare. Aveam pelerină de ploaie (portocalie, de la campanie electorală, dar merge și pelerină de ploaie de la Jysk), 1 pet cu apă, niște biscuiți, un hanorac mai gros, mănuși, servețele, săpun lichid antibacterian, de ăla la sticluță mică - știti voi - lanternă, pansament cu rivanol (în caz de bășici în călcâie), aparat foto, cameră video, carduri, baterii și încă o mie una de lucruri mai mult sau mai puțin utile.

Am mers cu mașina până în Gârda, și am lăsat-o în paza lui Tanti aia de are chioșc acolo. Am întrebat-o cât vom face până la ghețar. S-a uitat la noi, evaluându-ne ridicând o sprânceană. "Vreo trei ore faceți 'mneavoastră, noi facem vreo două. Vreo 6 kilometri ar fi. Urmați crucea roșie, ăla-i semnu', drum bun s-aveț' !" "Mulțumim, să ne vedem cu bine."

Apă - curată

Potecuță

Cărare

Și-am început urcușul, care la început e destul de abrupt, dar nu imposibil de făcut. Mi-am spus că noi vom ajunge în vreo 4 ore, fiindcă aveam cu mine o turmă de orășeni care, după vreo 10 minute de promenadă montană pufăiau ca locomotivele în gară.  Motiv ca să ne oprim cât mai des pentru ședințe foto. Și pe cuvânt că meritau, ia:

Nu-i așa că natura e cel mai talentat artist?

Când am dat cu ochii de poienița asta am știut că urcușul abrupt aproape s-a terminat, fiindcă urma să ne intersectăm cu drumul "de mașini". Am stat puțin în dungă atunci când am pus ghilimelele, fiindcă atât drumul cât și mașinile le meritau din plin. Ah! Am uitat să vă zic. De la tanti care are chioșc acolo la începutul urcușului spre peșteră poți să găsești micii intreprinzători cu Dacii care pentru 150 de lei te duc si te aduc la/de la pesteră.

Am scăpat oarecum de urcușul prin pădure. Drumul a fost foarte bine marcat, marcajele erau în bună stare și erau foarte dese. Deci, da, 10 puncte au primit  de la noi oamenii munților . În sfârșit am dat cu ochii și de drumul "de mașini".

Cimitir de copaci :)

Turiști pe drumul "de mașini"

S.O.S. Natura!

O casă

Brad care se juca de-a v-ați-ascunselea după-un stâlp de curent

O gospodărie moțată

Drum cu noroc bun

Un sat la orizont

"Luminița de la capătul tunelului" - adică de aici nu mai e mult până la intrarea în peșteră

"Muzeu"

Aici, la casa muzeu am făcut un (alt) popas. Apă nu mai aveam, deci am contribuit la bunăstarea moților cu chioșcuri (sau a chioșcurilor cu moț). Am luat și câte-o clătită cu gem de afine. Apoi am căutat și o toaletă, fiindcă era un birt în apropiere. Am fost îndrumați în curte, unde am găsit niște veceuri oribile. Deci, mai bine faceți ce aveți de făcut în pădure, la tufiș sau în pantaloni. Între timp am trimis un om (mai) odihnit din gașcă să-l cheme pe nenea cu cheile de la casa muzeu. A venit nenea cu cheia dar și cu moața isterică din dotare, care ne-a spus că-i musai să cumpăram ceva. Nu știu de ce, dar mai bine mă simțeam dacă plăteam un bilet de intrare. Așa, dacă intrarea e liberă ... normal că tanti e deranjată de turiștii curioși. Și ca să nu mai deranjați și dumneavoastră pe tanti moață, am tras niște poze, ca sa vă lămuriți. Ah, pozele au ieșit aiurea, fiindcă nu era montat bec în camera muzeu, singura sursă de lumină fiind ușa, al cărui gol era veșnic ocupat de silueta vreunui turist curios.

Am mulțumit și ne-am continuat drumul spre peșteră. Nu mai aveam mult, nici 10 minute de mers pe jos, drum pe care l-am parcurs destul de lejer.

"Casa de bilete" și de suveniruri

Loc de odihnă  (fără verdeață)

Ne-am ocupat fiecare câte un loc fie în foișor, fie pe bolovanii din zonă. Am scobit în rucsaci după hainele de iarnă: hanorace, fâșuri, căciuli, fulare, mănuși. Am stat în fața intrării vreo 15-20 de minute, fiindcă eram transpirați. Știam că trebuie să ne "uscăm" înainte de a coborî în peșteră, fiindcă acolo era iarnă, și riscam să răcim (chiar și să sărăcim). Am cumpărat bilete de la nenea de la casa de bilete, 7 lei este "cu bilet", 5 lei fără. Am luat și "cu" și "fără". Oare unde se duc banii ăia de pe bilete? En fin!

Studiind tablele indicatoare de la intrarea în peșteră, am constatat că acestea sunt altele decât cele de acum 2-3 ani. Deci da, dom'le, este o schimbare!

Ca să vă traduc puțin ce e pe hartă: Nu toată peștera este deschisă publicului, adică nu toată peștera este amenajată pentru a fi vizitată de turistul de rând. Se poate vizita doar ceea ce e marcat cu roșu acolo pe hartă, "ochiul" ăla îl vezi doar de la distanță, fiind luminat de "farul" din peșteră. Dar merită să vezi măcar o dată în viață această comoară pe care natura a preferat să o ascundă cu atâta meștesug.

Ne pregătim să luăm cu asalt cele cică 220 de trepte metalice. Astea parcă au fost reînoite față de cum arătau ele în urmă cu doi ani. Parcă așa îmi pare mie. Cu fiecare treaptă coborâtă ne părăsim primăvara-vară și ne apropiem din ce în ce mai mult de iarna-iarnă. Frumoase și fascinante senzații ne oferă mama natură!

După cum vedeți, am aflat unde se ascunde Iarna vara :) Acolo jos, balustrada ce străjuia scările mai mult sau mai puțin abrupte ne ajunsese la genunchi. Treptele erau acoperite de zăpadă groasă, înghețată. Era o adevărată aventură să cobori în peșteră, chiar și așa amenajată cum era. Dar eram atât de fericiți, emoționați și exaltați!

Doamna Iarna ne-a așteptat cum se cuvine. Bârlogul ei era pregătit de oaspeți.

Frigider (sper din toată inima că pet-ul e al casierului, era foarte cald "sus")

În sufragerie am descoperit un candelabru de cristal.

Foca ne astepta și ea nerăbdătoare.

"Foca" de gheață

Am urmat traseul pe cărarea de pontoane. Cel mai ascuns ungher al peșterii ne-a fost luminat de un reflector uriaș. Doar așa puteam să vedem o infimă parte din uriașul ghețar care se ascunde de atâta vreme în miezul muntelui.

Gheață ... caldă

E ciudat , nici una dintre pozele pe care le-am făcut ghețarului nu au ieșit bine. Aburul respirației noastre făceau să apară fantome în pozele noastre. Iar blițul și reflectorul nu erau tocmai ideale pentru o sesiune foto. Dar ... nah! Vă puteți face o idee, ca să vedeți dacă merită să faceți efortul de a coborî sau nu din creierii munților în inima lor. De gheață.

De pe patinuoar

Cascadă înghețată

Drumul de la peșteră la mașina păzită de Tanti cu chioșc a durat mai puțin, doar vreo oră și jumătate. Poate că ne-au mânat din urmă și norii groși de ploaie, semn ca Solomatului îi pare rău după oaspeții lui.

Ce, nu știți cine e Solomatul?

Ca orice obiectiv turistic din ţara noastră, şi peştera Scărişoara are legenda ei cu un sâmbure de adevăr. Astfel se spune din bătrâni că înăuntrul muntelui, în celălalt capăt al peşterii, trăia demult un balaur pe care localnicii îl numeau Solomat. Aici este necesar să facem o precizare importantă, şi anume că de-a lungul secolelor, acestui cuvânt – solomat – i s-a pierdut adevăratul înţeles. Solomat este un alt cuvânt care desemna pe solomonar, respectiv cel care îmblânzea balaurii, cărora românii din vremea imediat de după daci le spuneau şarcani. Deci Solomatul de la Scărişoara era de fapt un solomonar care probabil trăia mai mult singur, iar legenda care spune că el fura fete, fie în noaptea de Anul Nou, fie cu alte ocazii, este doar un ecou distorsionat în timp. Ce-i drept, acei şerpi-balauri pe care îi stăpâneau solomonarii erau dragonii din vechime, fiinţe mitice care puteau să zboare şi speriau oamenii neştiutori. Deci adevărul s-a păstrat sub forma unor simboluri magice care erau transmise doar solomonarilor. Dar ce făcea Solomatul la Scărişoara?

Una dintre explicaţii este că dincolo de gheţar, în interiorul peşterii, respectivul solomonar îşi făcuse lăcaş de trai, deşi nimeni nu ştie să fi existat pe acolo vreo urmă care să arate ca a locuit cineva în acele vremuri. Cu toate acestea este foarte explicabil că Solomatul din legendă era în realitate un mag foarte priceput, care din anumite raţiuni se ascundea de lume şi uneori avea nevoie de fete pentru cine ştie ce ritualuri sacre. Este foarte posibil ca Solomatul să fi trăit într-o lume paralelă cu a noastră, unde avea acces în calitate de pământean, de aceea aşa cum spune şi legenda, nimeni nu l-a găsit pe acest balaur – Solomatul – vreodată în interiorul peşterii. Şi iată cum urcând pe firul legendei înapoi la cauză, înţelegem de ce acel Solomat solomonar trăia acolo. Fiind şi frig, oamenii nu se încumetau în peşteră, dar magul acela cunoscând tehnici spirituale, putea trăi fără probleme. Mai multe puteți citi aici .

Cine se mai încumetă să meargă în căutarea Solomatului de gheață?