La Boqueria

Probabil că deja v-am obișnuit cu ciudățeniile mele în ceea ce privește muzica. Ați constatat că îmi place stilul acela de "the classic is fantastik" - promovat în urmă cu ani într-o colectie cunoscută sub denumirea de "Classic in the rock - hooked on classic". Așa am ajuns eu să iubesc și muzica clasică, drept pentru care, în seara asta ascultăm pe un băiat frumos și talentat, Maksim îi zice, ia liniște:

Și până va termina Maksim de cântat vă spun și eu povestea din seara aceasta.

"La piață"

de Happy

Sătulă de lunga plimbare de pe Ramblas  (cea mai stradă de stradă din Barcelona), am hotărât să fac o pauză. Adică de la shopingul de fitze am trecut la shopingul tradițional, împletind noul cu vechiul vorba clasicilor. 

Aș fi nesinceră dacă aș asocia comerțul din piața aceasta cu ceea ce se întâmplă prin târgurile noastre. Fiindcă la noi cartofii, varza și portocalele sunt alandala cu șlapii de plastic, pijamalele de bumbac, cârnații și săpunul lichid. Aici(șea) nu am văzut așa un ghiveci. Carnea era cu carnea, fructul de mare cu fructul de mare, ouăle la un loc cu celelalte ouă. Și toate aranjate ca la teatru, zici că  fiecare tarabă avea scenograful ei. Par example:

Tarabă cu fructe: 

M-am lăcomit și mi-am luat 2 caserole din astea. Căpșunile au fost îngrozitoare la gust (adică inodore, insipide am uitat că eram în luna martie și dacă e martie căpșuna nu prea are ce căuta în peisaj, n'est ce pas?). Uite-mă și poliglotă!

Urmează în continuare Taraba cu altfel de fructe - aici m-am simțit ca la acvariul din Barcelona - nu mi-au stârnit nicio poftă fructele astea - v-am mai spus, sunt de la țara provinciei.

La ce se folosesc cochiliile alea? Se fierb ca și oasele de ciorbă?

 

V-am zis că m-am simțit ca la acvariul din Barcelona? Am greșit puțin, m-am simțit și ca la muzeu, fiindcă acolo găsești adesea îndemuri de genul "Nu atingeți exponatul".Exponatul adesea era viu și deși era pus pe gheață nu cred că era chiar anesteziat. Brrr! Urâți mai erau!

N-am cumpărat nici măcar o lighioană din aceea, deși oamenii care mă ghidau erau în extaz. În schimb eu am fost în extaz la tarabele următoare, ia:

Nu spun că mi-am luat o grămadă de "amintiri" (souvenirs) de la tarabele astea. Încântată de proviziile de hrană "sănătoasă" am mai dat o tură și pe la taraba cu brânză, salam și șunci. 

Și apoi am trecut și pe la cuibar, să vedem și ouăle proaspete:

Era atâta diversitate, credeam că-s la mamaie acasă, că numa' la ea găseam întodeauna pe lângă ouăle de găină și ouă de rață, și de gâscă și de pirchiță, dar și de prepeliță. Și uneori, și ouă de porumbiță.

Cum deja mă pătrunsese bine frigul, ne-am oprit pe malul mării, la o bodegă în care nu se servea decât paella. Eu am fentat și mi-am comandat desert. Ei au bagat paella cu lighioane. Fiecare cu durerea lui.

Am avut surpriza să primesc cartofi. Bogdaproste! În sfârșit am primit demâncare :))

Ei totuși m-au încercat și cu o porție de aliens în pilaf. Eu m-am ținut tare, și nu m-am spurcat.

 Poză de buletin pentru Alien-ul din farfurie:

Cred că încă mai trăia, fiindcă începuse să mănănce orez.

Cică paella asta neagră a fost "de-li-ci-ous, my dear!"

 

Osuar, nu e secvență din filmul Aliens :

Și în sfârșit desertul: un biscuite rotund cu înghetață și o felie de tort de ciocolată. Din nou chelnerul m-a înțeles de minune, eu comandasem o felie din tortul casei cu o bulină de înghețată de ciocolată. Cred că mai trebuie să învăț engleză, că văd că stimații chelneri nu  mă înțeleg. N-am încercat să le spun în românește, fiindcă mi-a fost frică de xenofobie. Până la urmă m-am sacrificat și am mâncat din ambele. La hotel ne-am întors pe jos, pe strada Diagonal. Spun asta pentru cunoscători, si pentru mine, ca să mă scuz că de fapt n-am mâncat chiar atât de mult. (Aici, când spun că n-am mâncat mult e clar că mint, dar măcar mă mint frumos).

 

Seara târziu, mi-am adus aminte că mi-am luat din piață salată de fructe. Nu m-a răbdat sufletul să nu gust din fructe, deși pocneam deja de atâta dulce.

Și-am încălecat pe-o șa, și v-am spus povestea mea despre Mercat de la Boqueria, o piață foarte veche, având menționări încă de pe la 1200. Și despre Maksim v-am mai spus, do you remember?!

Checul lui Dragobete

Se lucrează nebunește de ceva vreme în zona mea. Asta înseamnă că trăim puțin cam haotic, voi să nu faceți așa! Am decis să luăm o pauză de ceai, deja cafeaua s-a servit în doze excesive, din nou vă rog să nu faceți ca noi! La mâncare nu am mai avut timp să ne gândim foarte mult, în ultima vreme am gătit  mai puțin (ceva paneuri de porc, pui, în genereal am folosit ce s-a nimerit să fie dezghețat, asezonate cu niște murături - gogoșari umpluți cu buchete de conopidă, de exemplu). Și cum vrem să ne ținem tare pe poziții cu low carb - ne permitem ca măcar o dată pe săptămână să călcăm strâmb - că de aia e regim, ca să fie fentat!  :D Și ca vinovăția să fie ceva mai mică și mai ușor de iertat, am decis ca fiecare om muncitor să-și prepare propriul dulce. Ăsta a fost al meu:

Al celorlalți "concurenți" (fiindcă pe urmă am făcut concurs cine mănâncă cel mai repede) a fost aproximativ la fel. Totul a durat mai puțin de 15 minute, cu tot cu spălatul vaselor (adică una bucată cană plus una bucată lingură de fiecare personaj implicat în poveste).

Vă mai momesc cu o secțiune și vă spun apoi cum am făcut, deși google knows it better!

Avem nevoie de 4 linguri de făină, 2 linguri de zahăr, 1 linguriță de praf de copt, 1 ou, 1 linguriță de ulei, niște răzătură de ciocolată din râșnița pentru capucino, 2-3 linguri de apă minerală. Se omogenizează și se dă la cuptorul cu microunde pentru 4 minute la 750 W. E mișto faza când după aproximativ 40-50 de secunde vezi cum îți crește în cană un chec.

Acum că toată lumea e sătulă (și de lucru, nu numai de mâncare) putem aplica vorba veche românească: "cât e omul de calic, după ce mănâncă bine, doarme un pic". În cazul nostru, un pic mai încolo...

S-aveți poftă!

Verticalitate

V E R T I C A L I T A T E

Ei, doamna Stormy, am meditat cu folos, ce ziceți domniile dumneavoastră? 

Pentru cei care au probleme cu semnificațiile aș dori să aduc unele precizări. Cică plăntuța aia din dreapta ar fi cea norocoasă. Ei aș?! Singur, fără sprijinul fraților, și-a croit propria verticalitate. Se zice că nu mai contează cum ajungi la atingerea unui obiectiv, ci important e să-l realizezi. Chiar dacă verticalitatea are uneori un traseu sinuos, elicoidal sau alte forme de mișcări caracteristice unui OZN.

Voi cât de norocoși sunteți?

Sitges și Americanos

Dacă nu bucătărim atunci să povestim! Așadar, povestea zilei de azi este cu mare cu soare cu dinți și cu los americanos. Pe scurt, Sitges, Catalonia (ochi dați peste cap, fiindcă puteam spune Spania, dar nah, m-am abținut, fiindcă de atâtea ori am fost corectată că am fost în Catalonia ci nu în Spania încât mi-am însușit în mod constructiv aceste noi cunoștințe dobândite cu aproape un an în urmă). Deci dacă alegeți să vizitati Barcelona și împrejurimile, să știți că sunteți într-un loc diferit de Spania, e ca și cum aș zice că dacă mă vizitați pe mine atunci înseamnă că trebuie să veniți în Ardeal, și nu în România. Lămurită fiind această chestiune geo-politică arzătoare putem începe și povestea micului fost sat pescăresc devenit în puțin timp un mic paradis.

Situat la vreo 35-40 de kilometri depărtare de Barcelona, micuța și cocheta așezare Sitges poate fi vizitată destul de rapid într-o zi. Dacă doriți să vă perpeliți la soare și în altă parte decât nisipurile Barcelonei, atunci puteți veni aici, la Sitges, nisipul e fel de fin, doar populația e ceva mai pestriță. Așa spun ei, fiindcă eu nu am văzut nimic pestriț. Cică Sitges e foarte popular în comunitățile gay, au cică plaje amenajate numai pentru ei (n-am înțeles prea bine acest aspect, cine merge și află, poate îmi spune și mie). 

Fiindcă eu am fost în martie acolo, e evident că n-am fost la plajă, mai ales că anul trecut a fost prima ninsoare după mai bine de 20 de ani în Barcelona. Era un strat infim de zăpadă pe străzi, iar localniciii erau înebuniți că circulația e paralizată, nu se putea ieși din curți. Îmi venea să râd de ei, fiindcă aia nu era zapădă, a fost o ciorofleașcă, dar nah, ei au considerat că a dat iarna grea peste ei. Ce m-a frapat în mod deosebit? M-au frapat palmierii și ficușii de pe străzi, scâlciați și răsuciți în fel și chip de frig și de zăpăduță. 

Dar să revenim la Sitges. Nu e foarte complicat să circuli prin Sitges, fiindcă toate străzile te duc la mare. Există totuși un punct central, o piață, o intersecție de mai multe străzi, unde veți găsi această casă .

Poza e de pe net, piața e relativ îngustă, nu știu cum au reușit să prindă în cadru clădirea până sus;

Pe cupolă se observă influențe gaudiene, caracteristice Barcelonei

Clădirile din "orașul vechi" (dacă pot să-i spun așa) sunt art nouveau, si sunt construite pe la 1900. Sunt bine conservate, unele dintre ele au o adevărată istorie în spate, istorie a familiilor care au locuit acolo. Uneori referința la primii proprietari ai acestor clădiri este "los americanos". Cine au fost acești americanos? Pescari din satul Sitges, care au plecat la muncă în America. Au făcut bani, și, ca și românașii zilelor noastre, s-au întors acasă și și-au construit case. Fiecare dintre aceste case trebuiau să aibe vedere la mare. Așa cum se întâmplă și acuma, dacă vecinul X și-a construit casa, vecinul Y și-a făcut o casă și mai mare, ajungându-se într-un final, ca peisajul maritim al unora să fie obturat pe de-a-ntregul.

Casa Bonaventura Blai  (Villa Avelina)

 

Povestea de mai sus ne-a fost spusă în fața casei unuia dintre primii Los Americanos, care, pe la 1900 și-a ridicat această locuință, devenită în zilele noastre hotel. Arhitectul acestui palat este foarte bine cunoscut în Catalonia, este vorba de Gaieta (?). O să observați lângă fiecare poartă a palatelor (vilelor) tradiționale din Sitges câte un palmier. Acesta este simbolul urării de "bine ați venit".

Aceasta este casa unui alt Americanos, situată nu foarte departe de precedenta. Utimul nivel al casei este mai puțin înalt comparativ cu celelate două nivele ale casei. Era un tertip folosit de Americanosul acesta ca să facă economie la plata impozitelor.Oricum, acel nivel era destinat servitorilor/personalului care deservea clădirea și familia.

Alte case ale unor mai mult sau mai puțin americanos:

Stăduțele orășelului sunt înguste și extrem de pustii în pauza de siestă.

 

Există câteva muzee în Sitges, dar din păcate acolo fotografiatul a fost interzis. Camere de luat vederi erau montate în toate ungherele, și cel puțin doi-trei "observatori" stăteau la pândă, suflându-ți în ceafă. Nu m-am simțit foarte confortabil în acele muzee, dar dacă aveți ocazia, mergeți să le vizitați, fiindcă veți vedea expus stilul de viață al comunității.

Muzeul Romantic a fost frumos, acolo ne-au lăsat să fotografiem.

În holul muzeului

 

Ni s-a povestit cum funcționa viața de familie acolo în Sitges. A fost interesant. Pe podeaua uneia dintre terase am descoperit un joc, pe care-l practicau cei ai casei și oaspeții lor: 

De pe acea terasă puteai vedea și o curte interioară micuță, dar decorată frumos:

 

Terasa aceasta avea și o ușă secretă. Dincolo de această ușă, găseai locul de meditație, fiecare cu meditația lui. Ia:

La Palatul Maricel  -Palau Maricel del Mar- de asemenea găsim atât colecții de artă catalonă, dar și colecții ce ilustrează viața unei familii care a locul acolo.

Aceasta este sala care impresionează foarte mult, în sensul că este o terasă cu o vedere splendidă la mare.

Am văzut aici și un muzeul al păpușilor, mi-a plăcut foarte mult. Am căutat pe net și am găsit câteva instantanee:

 Și fiindcă am fost la mare, ignorând vântul care spre seară a adus zăpada, am dat și o raită pe faleză:

 

 

 

 

Zi de târg - era târg de nimicuri handmade

Apoi am intrat să mănânc ceva. M-am lăsat pe mâna însoțitorilor mei localnici. Evident că mi-au comandat paella. Pentru a 5-a oară la rând. Cu fructe pe mare. La fel, pentru a 5-a oară la rând.

Nu pot să mănânc așa ceva. Știu că problema e la mine, cei din jur mi-au spus că e delicios. Am cerut să îmi dea paella cu pui. S-au uitat la mine îngroziți și mi-au spus că aia nu este paella, e doar un orez cu pui. Am zis că atunci aș prefera doar orezul gol. Jajajajaja! Au crezut că glumesc. Așa că m-am jucat cu orezul din farfurie, m-am împrietenit cu animalele care mă priveau cu ochi mari și negri, și am mâncat românește niște pâine.  Deh, eram La romena de la tzara.

El s-a uitat frumos la mine. Degeaba, nu l-am putut decapita.

 

Apoi am pornit-o spre locul în care aveam mașina. Mi-era foame, aveam niște pufuleți acolo. Am luat-o pe faleză. Acolo, un nene se juca în nisip. De fapt făcea și omul un ban cinsit, construind/sculptând/modelând zi de zi pentru turiști câte o operă trecătoare:

 Asta a fost! Încă nu căzuse zăpada, dar în nici două ore avea să se întâmple fenomenul.