Nemrut Dagi

Se spune că lumea ar fi fost mai săracă dacă un inginer german, Kark Sester -chemat să prospecteze terenul pentru a construi o nouă "șosea" - nu ar fi descoperit pe la 1880 în munții Taurus ceea ce avea să devină peste timp parte importantă a moștenirii culturale universale. E vorba despre situl arheologic de la Nemrut Dagi, foarte puțin cunoscut lumii chiar și acum, la peste 100 și ceva de ani de la descoperirea lui. Din ceea ce am citit pe Internet înainte de a fi vizitat acest loc am găsit foarte puține recenzii favorabile. Mulți spuneau că e prea puțin de văzut având în vedere cât amar de drum ai de făcut până acolo, că mai interesant a fost când au vizitat piramidele din Egipt, etc-etc. Dar mă gândeam eu, nu ar fi păcat să fii în zona aia și să nu vizitezi chiar tot ce s-ar fi putut vizita? Eu am fost foarte încântată când mi s-a spus că voi vizita Muntele lui Nemrut, acolo unde soarele va răsări cel mai frumos doar pentru mine. N-aș fi ratat pentru nimic în lume această onoare, voi ce ați fi făcut în locul meu?

Din păcate, soarele nu a răsărit pentru mine, ci a apus special pentru mine. Fiindcă am ajuns după-masa în zona Adiyaman. N-am să uit niciodată pe Schumacher, șoferul cam nebun pe care prietenii mei l-au angajat să ne urce cu un microbuz cât mai aproape de Nemrut Dagi. Ideea era că trebuia să ajungem pe vârf ca să prindem apusul, de aceea șoferul a trebuit să se transforme în Schumacher. A trebuit să ajungem la altitudinea de 2150 metri fiindcă acolo, regele Nemrut a construit  un lăcaș de cult. Cultul personalității am înțeles eu că ar fi fost. Fiindcă unele dintre poveștile care circulă în jurul acelui loc ar fi aceea că regele Nemrut în grandomania sa s-ar fi crezut la un moment dat că este egalul zeilor, ba mai mult, se considera a fi chiar tatăl Soarelui. Și fiindcă a dorit să-și dovedească supremația, a construit ansamblul arhitectonic de la Nemrut Dagi astfel încât soarele ar fi răsărit și ar fi apus întotdeauna la picioarele lui Nemrut.

Așadar, eram chiar nerăbdătoare să ajung să fiu și eu odată asemenea lui Nemrut, și să am soarele la picioare, drept pentru care din când în când îmi arătam curajul cu câte un "go, Schumi, go!"

Peisaj din viteză

Alt peisaj din viteză

Odată ajunși la punctul terminus, am fost anunțați că trebuie să ne grăbim, fiindcă în aproximativ 15 minute soarele avea să apună. Și noi mai aveam de făcut un urcuș de aproape 15 minute sau mai mult, depinde de antrenament. Și de voință. Așa că am început a galopa. Și gâfâi cu spor, deparcă eram la întrecere cu Soarele.

 

Cărarea era puțin cam accidentată din cauza bolovănișului. Dar nu era imposibil de urcat.

Cine chiar nu putea să urce putea apela la localnici:

Vedeți din poze că soarele aproape că apunea, se lăsa întunericul cu o viteză uluitoare. Îmi era ciudă că nu luasem o lanternă cu mine, deși o avusesem în rucsac. În sfârșit am ajuns pe vârf. M-am uitat roata în jurul meu, aproape era beznă, doar undeva la linia orizontului se mai vedea ceva din soarele ce se ascunsese de mine-n nori. Știu că am efectul ăsta de intimidare asupra lumiii, acum mi-am dovedit puterile și asupra Soarelui? Se pare că da. Eu și cu bietul Nemrut.

La blițul aparatelor foto am început să cercetez zona. La picioarele mele se afla un cap de leu:

Impropriu spus la picioarele mele, fiindcă acea căpățână îmi cam ajungea până la talie. Iată cum m-a cuprins și pe mine gradomania lui Nemrut, tiranul căruia i se atribuie și titlul de fondator al Babilonului. În dreapta mea au început să se arate ca niște stafii, uriașe capete de giganți:

Hercules

O Commagene (neam cu Nemrut care la rândul său era din neamul Commagene)

Regele Antiochus

 

De fapt, în zona Șanliurfei, încă mai circulă credința că Nemrut avea puterea de a-și pietrifica inamicii, a căror capete le azvârlea după aceea cât colo, pe munte. 

Se făcuse întuneric beznă, tot ceea ce distingeam se datora blițurilor și lanternelor altor vizitatori. Undeva foarte departe pe vale se vedeau ca niște licurici, luminile unui sat. Fiindcă văzusem capetele cele mari din piatră, știam acum că eram pe terasa vestică a sitului Nemrut Dagi. Din păcate, era aproape imposibil să ajungem și pe terasa estică, riscam să ne rupem gâturile, fiindcă nu am fost echipați corespunzători. Ah, cât regret că n-am avut lanterna aia cu mine! Ca să vă faceți totuși o idee despre măreția acestui ansamblu arhitectonic, am căutat câteva poze reprezentative pe net.

Muntele lui Nemrut - cele două terase

Terasa de est - rândul de capete pietrificate aparțin lui : Apollo, Commagene, Zeus, Regele Antiochus (și Hercules care nu a mai încăput în poza )

Terasa de est - aici se văd toate personajele - remarcați vulturii care sunt simbol al autorității, dar în același timp mesageri ai zeilor

Despre cele două terase mai știu să vă spun că au fost construite aproape identice, asta pentru ca zeii, dar și regele Nemrut să fie în permanență cu ochii ațintiți asupra lumii. Tot în partea de est mai exista și o platformă, folosită în acele timpuri pentru diferite ceremonii.

Leii - paznici credincioși ai zeilor

 Între terasa de est și terasa de vest se află ascunse adânc în inima muntelui și mormintele unor regi din dinastia Commagenilor, morminte care, cu toată străduința unor generații întregi de arheologi, nu au fost încă descoperite. Probabil sunt îngropate în lavă, având în vedere că zona a fost cândva o zonă activă din punct de vedere a vulcanilor. Apoi cică ar fi urmat și o perioadă cu mișcări tectonice, care au sigilat probabil pentru totdeauna alte secrete ale dinastiei Commagene. Și mișcările tectonice explică și faptul că toate uriașele statui (în jur de 8-10 metri) au capetele rupte.

Se zice că cel mai frumos răsărit de soare îl găsești doar pe muntele lui Nemrut

Drept pentru care, măcar o dată-n viață, merită să-ți rupi pingelele și să urci pe Muntele lui Nemrut.