Tartă cu afine. Crosta(r)tă cu afine.

Astăzi s-au anunțat vizite cam matinale. Ceai avem, dar ce mai punem lângă? Cafea. Da, dar mai ce?  Ahhh, știu-știu-știu, că oricum aveam boală pe tarta cu magiun a Bdanei. Deci ceva rapid am să fac, bun, ieftin, dulce, și arătos, unde e caietul cu învățăturile Coanei Preotese?, fiindcă eu pe gerul ăsta nu ies din casă, nu de alta dar mi-e teamă că-mi îngheață până și ghioceii de pe unghii. Oricum, aveam în congelator un baton de untură luată de la hipersupermarket în speranța unei viitoare dezlegări la fursecuri din aluaturi nisipoase, așa cum numai 'mneaei ne făcea pe vremuri făr'  de griji, de mult apuse. Pentru cei sensibili la un asftel de ingredient, vă rog să înlocuiți untura cu margarină (dar nu veți știi niciodată ce pierdeți). Pentru cei sensibili și la margarină, vă rog să înlocuiți margarina cu unt. Pentru cei sensibili și la unt, vă rog să înlocuiți absolut toată rețeta cu o cană mare de ceai. Vedeți să fie din plante, și nu din ăla instant. Și fiindcă am lămurit problemele, să purcedem la treabă, că mintenaș e gata ceaiul și oaspeții apar la ușă.

Crosta(r)ta pentru un om de bine

Deci ne trebuie untură - 3 linguri (așa scrie așa am pus), făină - 1 cană (de fapt scrie 1 șol, așa scrie, așa am pus), zahăr - 1 cană (tot 1 șol, dar aici eu am înjumătățit șolul, fiindcă - remember - unii mănâncă low carb în aceste zile cumplite, de ger năpraznic), 1 ou și un gălbenuș (așa scrie, dar aici n-am fost pe fază și am scăpat și al doilea albuș - n-a fost o catastrofă!), 1 praf de copt (la noi praful e un plic, deci aici nu sunt dubii). 

Se amestecă toate până se obține un aluat omogen, pe care-l facem bilă, îl învelim în film alimentar și îl dăm pentru 1 sfert de oră la congelator. Acum e momentul să punem și cuptorul la încălzit și să facem și patul, că doar nu e dezmăț! Și cum nu avem șilvoiță ca Bâdana, folosim ce avem deschis prin frigider - nu e rău, avem un borcan cu gem / dulceață de afine, ba chiar e perfect pentru tarta crosta(r)tă.

Întindem aluatul și îl aranjăm în forma de tartă. 

Înțepăm cu o furculiță tarta, apoi o umplem cu dulceață. Dulceața mea a fost puțin lichidă, dar știam că la cuptor se va mai închega (știu asta fiindcă nu e pentru prima dată când fac). 

Îi pregătim și "grătarul" din restul de aluat rămas, ca să o putem denumi crosstată. Și o dăm la cuptor pentru 20 de minute la 200 de grade.

Când e gata, o pudrăm cu zahăr vanilat.  Off, Doamne, Ana Olson e biet copil pe lângă Coana Preoteasă!!!!

Crosta(r)ta pentru oaspeți

Ahhhh, cât e de minunată!!!

Uitați cum dulceața de afine e frumos închegată în tartă!

Disclaimer:

Sandibelă, eu am halit doar cât încape pe-o măsea, deci încă mă țin tare de low carb-uri de-alea, uite asta a fost porția mea:

Să zică și Zsuzsa cât e de mică farfuriuța,că și ea are de-aștea, felia pe care o vedeți în poză e doar o iluzie optică (oki dați peste kap). 

Și am băut 2 căni de ceai de slăbit, și-am urcat 3 etaje pe scări, l-am dat naibii de lift. Dar recunosc că aș fi putut să o halesc lejer pe toată (din nou, oki dați peste kap).

Dulceață de coji de portocale

English

Verișoara bunică-mii, Coana Preoteasă, era mare maestră în ale dulciurilor. Vă pot spune că la ea am mâncat cea mai perfectă cremă de zahăr ars din viața mea, dar și cel mai pufos cozonac și cea mai bună colivă. Și cel mai bun sifon tot la ea l-am băut, că astâmpăra setea cea dulce după ce ne ghiftuiam de bunătăți. Și nu era duminică a săptămânii în care Coana Preoteasă să nu delecteze pe Tata Popa cu ceva dulce, asta așa, ca să-i facă plăcerea de tabiet a 'mnealui. Și ca să ne mai astâmpere din zbenguiala nesfârșită, amândoi ne promiteau câteceva: 'mnealui pe Sfântul Nicolae (care se pare că își intrase cam mult în -nemaiauzitele pe atunci- drepturi ale copilului (zbuciumat) ), iar 'mneaei ne promitea o bucată de prăjitură, un fruct sau o banală lingură cu dulceață, doar-doar 'om sta locului. Lingura era banală, dulceața era divină. Acum nu mai e niciunul dintre ei, dar sunt convinsă că de-acolo de unde sunt se bucură că au ajuns să fie pomeniți nu numai în biserică, ci și pe Internet. :-)

Și făcea, cum vă spuneam, Coana Preoteasă niște dulcețuri de stăteau și se minunau preotesele din împrejurimi. Una dintre ele mi-o amintesc vag, fiindcă pe-atunci citricele erau poame rare, iar portocalele eram în stare să le mâncăm cu coajă cu tot! Mai târziu, când am primit "libertatea", și fructele astea exotice deveniseră oarecum banale în casele noastre, mă ruga Coana Preoteasă să-i aduc de la oraș portocale din alea mari-mari, cu coaja cărnoasă, că avea pofte Tata Popa de "dulceață de pomoroance".

Și fiindcă la Billa am găsit portocale așa cum i-ar fi plăcut Coanei Preotese pentru dulceață, m-am încumetat să-i fac hatârul (că eu cred că avea pofte-n paradis, de m-a dus gândul taman la ea când am văzut portocalele uriașe) și să fac un borcănel, două, să văd dacă "mă știu și la dinaștea". 

Și-am luat 1 kilogram și-un pic de portocale (adică fix 4 portocale). Le-am decojit frumos, ca să le pot tăia în felii din care să rulez apoi melcișori. După ce am feliat cojile, am luat un cuțit de filetat carnea (așa se zice, nu?) și am îndepărtat coaja albă. Am luat un ac și-o ață și am început să înșir cu răbdare melcișorii în șirag. Durează ceva, dar gândiți-vă că sunt doar 4 portocale. Coana Preoteasă nu se încurca cu 4 bucăți, ea începea lucrul de la 10 kilograme în sus, că doar erau mulți copii de mulțumit. Când șiragul a fost gata, l-am pus într-o caserolă pe care am umplut-o cu apă. Din când în când, timp de două zile "grijești" de șirag. Îi schimbi apa care a scos amăreala și chimicalele din coajă. Apoi, în cratița de dulceață (în care fierbi doar dulceață, nu și tocană, da?) pui cam 1 litru de apă și zeama de la 2 portocale. Mai se adaugă o cană de zahăr și se pune la fiert să se lege un sirop. Când s-a legat siropul se pune șiragul de melcișori de coajă de portocală la fiert. Se pune și miezul de la vreo 4-5 nuci, 2-3 cuișoare, 1-2 feliii de lămâie și 1-2 plicuri de zahăr vanilat. Când melcișorii au devenit sticloși dulceața e gata. Cu grijă, se taie ața și se scot melcișorii de pe ea. Dulceața se pune fiebinte în borcane care se întorc cu capacul în jos, până se răcește. Coana Preoteasă lega borcanele cu celofan (ciolofan, așa-i zicea la mneaei în sat :) ) și apoi îi punea borcanului o hârtie pergament (nu știu de fapt ce fel de hârtie era, dar ea așa îi spunea) ca să nu sece dulceața.

Uluitor ce rapid seca atunci când eram noi prin preajmă!

Se poate consuma ca atare:

... sau în diferite combinații dulci: umplutură la cozonac, la chec etc. Dacă rămânea zeama de la dulceață, Coana Preoteasă n-o risipea. Făcea o pișcotă pe care o însiropa cu zeama de dulceață încălzită, apoi presăra nucă măcinată. V-am spus că era paradisul dulciurilor în bucătăria ei!

Eu am degustat-o în regim de ... austeritate, datorat activității de căutare a siluetei pierdute. Am decupat două flori dintr-o felie de pâine, le-am prăjit puțin și le-am dat voie să se îmbibe cu foarte puțin sirop scurs după o nucă, respectiv după un melcișor.

Apoi am băut două căni mari de ceai de slăbit și am făcut 10 abdomene :lol: (sau ioi!)

S-aveți poftă!

Încă un post cu vișine ت

Dear blog and my dear bloggers and followers,

I know I haven't spoken to you almost for ... one hundred years ,so I apologise. Păi da! N-am prea vorbit cu voi de multă vreme, și ca să vedeți că încă exist si sunt tot mândră, un pic mai grasă și frumoasă am zis că să vă mai dau un semn de viață. Voi ce mai faceti, cum o mai duceți? Pe aici au dat năvală căldurile cele mari pe care le găsisem în sfârșit de octombrie prin vechiul Antep din Mesopotamia (v-am povestit de el, mai țineți minte? Și încă mai am multe de zis despre zona respectivă, deci keep in touch - moaah! mi-am făcut norma la romgleză, nu te pot dezamăgi dragă BD!). Ziceam de 'cele călduri pe care le mai alungă câte un fuior sălbatic de furtună, care mută acoperișurile caselor, rup crengile pomilor, zboară pălăriile moșilor și ridică-n vânt poalele babelor. ت

Si fiincă nu se poate să vă țin așa pe uscat vă poftesc cu mare drag în bucătaria roșu ferrari cu dotări franke-nștaine (yesss BD!!!) și vă pun dinainte un pahar de apă (plată) proaspătă și o lingură generoasă de dulceață de vișine, parfumată, proaspătă și cremoasă.

Dulceață de vișine

Din păcate nu e făcută după rețeta tradițională pe care mi-a lăsat-o moștenire buna cea bună:

1 kg fructe, 1 kg zahăr se lasă peste noapte în căldare - că ea fierbea dulceața în căldare de tuci pe sobă de lemne - a doua zi, de dimineață, pe răcoare, se dă la fiert, la foc molcom, până se încheagă zeama, amestecând din când în cand în căldare, cu mare grijă să nu se strivească fructele! Să vă zic și de pietrele bunei? Avea buna un set de pietre pe care le fierbea bine cu o zi înainte de a fierbe dulceața. Apoi le punea în căldarea în care fierbea dulceața - nu mai era nevoie de lingură ca să amestece în căldare, treaba asta o făceau pietrele. ت După câteva clocote se încearcă dacă dulceața este gata: pe o farfurie se picură din zeama de la dulceață. Dacă zeama ("picurul" sau picătura, cum doriți să-i spuneți) rămâne "boabă" dulceața e gata de pus în borcane. Borcanele se spala și se coc în dubă (a.k.a cuptor). Dulceața se toarnă fierbinte în borcane care pe atunci se legau bine cu celofan (în zilele noastre se capsează cu capace de tablă) și se lăsau "la odihnit" în "haine" (adică se făcea un culcuș din dune, pături, perne, uneori și vreo 2 motani grași și lenoși de atâta căldură, ت care să permită o răcire foarte lentă a dulceței din borcane). La final, borcanelor li se făcea "fața", făcându-le pălărie din hârtie pergament sau material de bumbac. Cam așa:

(Nu spun ce este-n sticluță, spun doar că e din prune și are mai multe grade decât sunt acum afară ت)

Ziceam că ceea ce v-am oferit eu spre degustare nu e o dulceață tradițională, ci e una mai modernă, făcută în mare viteză. După ce am scos sâmburii din 2 kg de vișine, le-am pus în cratiță (de inox, BD, da?) și le-am pus la foc mic. Când zeama pe care vișinele o lasă începe să clocotească, se adaugă 500 g de zahăr gelifiant. Se mai dau vreo 5-10 minute clocote și dulceața e gata închegată! Se poate înobila cu vanilie și scorțișoară, după cum vă este dorința.


Acum, sincer să vă zic, dulceața asta aduce mai mult cu o cremă de vișine, zeama având consitența mierii de albine. După ce ne-am dedulcit, mă gândesc că pentru mâne voi pregăti din ceea ce a rămas un strudel cu vișine, așa cum se poate găsi la cofetăria Miky din satul meu natal. Deci s-ar putea să postez și mâine ت

Până atunci, vă ofer cu tot dragul, o bilă mov:


Știe careva cum se numește bila mov? Ia uitati-vă mai bine la ea și rogu-vă, luminați-mă și pe mine:


Gracias! ت

P.S. Fiin'că am tot pomenit de BD ii dedic o melodiuță de care m-am 'drăgostit eu prin drumețiile mele poloneze:

Aici in varianta "old folklore"






Iar aici in varianta "cover", remix sau cum vreti voi să-i ziceți:

Amintiri dulci ღ

asd

Habar n-am de ce, dar din când în când mă apucă așa, câte-un dor de dor. Azi mi-a fost dor de răsfățul copilăriei. Ce se asortează cu răsfățul ăsta? Evident aroma dulce de scovardă caldă. Scovardă=clătită, așa-i mai spune la mine-n sat. Și dacă-i umplută cu bombițe delicate de nuci verzi, atunci poți să fii mulțumit, fiindcă așa cred eu că poți ajunge-n paradisul pierdut al Medelenilor lui Teodoreanu ...

INGREDIENTE:

-100 g făină proaspăt cernută
-2 ouă
-150 ml lapte
-50 ml ulei (de struguri am folosit eu)
-50 ml apă minerală
-un praf de sare

Se face loc în făină și se sparg ouăle:

Adăugăm un praf de sare, amestecăm și apoi încercăm să diluăm cu lapte aluatul . E bine să folosim telul pară, așa nu se fac cocoloașe.

În aluatul acesta semilichid se adaugă uleiul, și se amestecă până când nu se mai văd bulele de ulei.

Apoi aluatul se mai diluează cu apă minerală, ca să devină clătita mai pufoasă.

 

Se dă la rece pentru o jumătate de oră. Între timp se cotrobăiește prin dulapuri până se descoperă tigaia pentru clătite uriașe :P Dacă nu se găsește tigaia aia, atunci e bună și tigaia aia cu 4 inimioare, ce am luat-o la promotie anul trecut din Kaufland și n-am inaugurat-o încă.

Se pune tigaia pe foc. Se unge cu putin ulei. Eu doar acum ung tigaia cu ulei, în rest nu mai trebuie.

Tigaia e încinsă, deci e momentul să turnăm un polonic de aluat smântânos.

Se perpelește rapid pe foc ,apoi se întoarce și pe partea aialaltă, fiecare cum poate. Eu le arunc în aer ^-^. Tare-mi place să studiez hărțile care se desenează pe fiecare foaie de clătită. De ex. acolo așa-i că-i cizma Italiei?

Avem grijă și de corason...

Apoi atacăm borcanul de dulceață găsit la ofertă la Billa (8 lei). Îmi vin din nou pofte că aș putea căsăpi și bananele alea și să le îngrop în niște finetti și să le ascund pe urmă în clătită, mmmniam-mniaaaaammmm, deci da!

În final, ne pregătim de savurat, bucurându-ne de amintirea unei bunici ღ, care din păcate, acum nu mai este să ne răsfețe, dar care, cu siguranță, azi ne-a vegheat fericirea.