Verișoara bunică-mii, Coana Preoteasă, era mare maestră în ale dulciurilor. Vă pot spune că la ea am mâncat cea mai perfectă cremă de zahăr ars din viața mea, dar și cel mai pufos cozonac și cea mai bună colivă. Și cel mai bun sifon tot la ea l-am băut, că astâmpăra setea cea dulce după ce ne ghiftuiam de bunătăți. Și nu era duminică a săptămânii în care Coana Preoteasă să nu delecteze pe Tata Popa cu ceva dulce, asta așa, ca să-i facă plăcerea de tabiet a 'mnealui. Și ca să ne mai astâmpere din zbenguiala nesfârșită, amândoi ne promiteau câteceva: 'mnealui pe Sfântul Nicolae (care se pare că își intrase cam mult în -nemaiauzitele pe atunci- drepturi ale copilului (zbuciumat) ), iar 'mneaei ne promitea o bucată de prăjitură, un fruct sau o banală lingură cu dulceață, doar-doar 'om sta locului. Lingura era banală, dulceața era divină. Acum nu mai e niciunul dintre ei, dar sunt convinsă că de-acolo de unde sunt se bucură că au ajuns să fie pomeniți nu numai în biserică, ci și pe Internet. :-)
Și făcea, cum vă spuneam, Coana Preoteasă niște dulcețuri de stăteau și se minunau preotesele din împrejurimi. Una dintre ele mi-o amintesc vag, fiindcă pe-atunci citricele erau poame rare, iar portocalele eram în stare să le mâncăm cu coajă cu tot! Mai târziu, când am primit "libertatea", și fructele astea exotice deveniseră oarecum banale în casele noastre, mă ruga Coana Preoteasă să-i aduc de la oraș portocale din alea mari-mari, cu coaja cărnoasă, că avea pofte Tata Popa de "dulceață de pomoroance".
Și fiindcă la Billa am găsit portocale așa cum i-ar fi plăcut Coanei Preotese pentru dulceață, m-am încumetat să-i fac hatârul (că eu cred că avea pofte-n paradis, de m-a dus gândul taman la ea când am văzut portocalele uriașe) și să fac un borcănel, două, să văd dacă "mă știu și la dinaștea".
Și-am luat 1 kilogram și-un pic de portocale (adică fix 4 portocale). Le-am decojit frumos, ca să le pot tăia în felii din care să rulez apoi melcișori. După ce am feliat cojile, am luat un cuțit de filetat carnea (așa se zice, nu?) și am îndepărtat coaja albă. Am luat un ac și-o ață și am început să înșir cu răbdare melcișorii în șirag. Durează ceva, dar gândiți-vă că sunt doar 4 portocale. Coana Preoteasă nu se încurca cu 4 bucăți, ea începea lucrul de la 10 kilograme în sus, că doar erau mulți copii de mulțumit. Când șiragul a fost gata, l-am pus într-o caserolă pe care am umplut-o cu apă. Din când în când, timp de două zile "grijești" de șirag. Îi schimbi apa care a scos amăreala și chimicalele din coajă. Apoi, în cratița de dulceață (în care fierbi doar dulceață, nu și tocană, da?) pui cam 1 litru de apă și zeama de la 2 portocale. Mai se adaugă o cană de zahăr și se pune la fiert să se lege un sirop. Când s-a legat siropul se pune șiragul de melcișori de coajă de portocală la fiert. Se pune și miezul de la vreo 4-5 nuci, 2-3 cuișoare, 1-2 feliii de lămâie și 1-2 plicuri de zahăr vanilat. Când melcișorii au devenit sticloși dulceața e gata. Cu grijă, se taie ața și se scot melcișorii de pe ea. Dulceața se pune fiebinte în borcane care se întorc cu capacul în jos, până se răcește. Coana Preoteasă lega borcanele cu celofan (ciolofan, așa-i zicea la mneaei în sat :) ) și apoi îi punea borcanului o hârtie pergament (nu știu de fapt ce fel de hârtie era, dar ea așa îi spunea) ca să nu sece dulceața.
Uluitor ce rapid seca atunci când eram noi prin preajmă!
Se poate consuma ca atare:
... sau în diferite combinații dulci: umplutură la cozonac, la chec etc. Dacă rămânea zeama de la dulceață, Coana Preoteasă n-o risipea. Făcea o pișcotă pe care o însiropa cu zeama de dulceață încălzită, apoi presăra nucă măcinată. V-am spus că era paradisul dulciurilor în bucătăria ei!
Eu am degustat-o în regim de ... austeritate, datorat activității de căutare a siluetei pierdute. Am decupat două flori dintr-o felie de pâine, le-am prăjit puțin și le-am dat voie să se îmbibe cu foarte puțin sirop scurs după o nucă, respectiv după un melcișor.
Apoi am băut două căni mari de ceai de slăbit și am făcut 10 abdomene :lol: (sau ioi!)
S-aveți poftă!
